luni, 21 mai 2018

Țoapa se dezlănțuie!


Liviu Avram, postare incendiară! „Olguța este o mare vacă pe parte economică”.





Ce a scris jurnalistul Liviu Avram pe Facebook:





„Deci Olguța este o mare vacă pe parte economică. Să mă ierte feministele și CNCD-ul, dar dacă avea între picioare altceva decât ce are acum, aș fi spus același lucru: Olguțul e o mare vacă pe parte economică.





Iat-o în toată splendoarea ei, conform Hotnews: Ministrul Muncii, Lia Olguța Vasilescu, a declarat duminică seară, la Antena 3, că întotdeauna inflația a fost stabilită de către Banca Națională a României (BNR), mai puțin în acest an, când fuge de această responsabilitate, căzând în sarcina Guvernului.





Și citatul exact, conform Mediafax: "Eu am spus-o cu foarte multe ocazii că, în anul 2009, BNR-ul își stabilea ținta pentru inflație și tot BNR-ul își asuma această țintă. Anul acesta, văd ca a căzut în sarcina Guvernului și BNR fuge de răspundere. Consideră că nu mai este în sarcina lui sau cel puțin asta comunică. Toată lumea o dă pe Guvern, dar întotdeauna, ținta inflației este stabilită de Banca Națională”.





Cucoană, în chestiunea inflației, BNR nu are niciodată un comportament activ, ci unul reactiv. „Țintirea inflației” de care tot vorbește Isărescu nu înseamnă că BNR își stabilește din start un anume nivel de inflație și întreprinde măsuri active ca să-l atingă, indiferent de ce se întâmplă în economie.





Țintirea inflației înseamnă de fapt că, în funcție de politicile bugetare și fiscale pe care le face Guvernul, sau în funcție de evoluțiile externe, BNR adoptă acele măsuri strict monetare care încearcă să țină inflația la o cotă rezonabilă. Iar ultima majorare a dobânzii-cheie de către BNR a fost o asemenea măsură.





Olguța, cu alte cuvinte, majorarea dobânzii-cheie a fost un cartonaș galben pe care BNR l-a arătat politicilor voastre fiscal-bugetare. Întreabă-l pe Florin Georgescu dacă nu mă crezi.”





Acuzaţii grave din partea Olguţei Vasilescu la adresa Băncii Naţionale: BNR stabileşte ţinta inflaţiei. Acum fuge de responsabilitate





Ministrul Muncii, Olguţa Vasilescu, a declarat, duminică seara, că întotdeauna inflaţia a fost stabilită de către Banca Naţională a României (BNR), mai puţin în acest an, când fuge de această responsabilitate, căzând în sarcina Guvernului. 





"Eu am spus-o cu foarte multe ocazii că, în anul 2009, BNR-ul îşi stabilea ţinta pentru inflaţie şi tot BNR-ul îşi asuma această ţintă. Anul acesta, văd ca a căzut în sarcina Guvernului şi BNR fuge de răspundere. Consideră că nu mai este în sarcina lui sau cel puţin asta comunică. Toată lumea o dă pe Guvern, dar întotdeauna, ţinta inflaţiei este stabilită de Banca Naţională. Noi aveam un singur lucru pentru a menţine economia, cel mai important pentru inflaţie era sa nu ajungem cu deficit peste 3%, iar deficitul a fost de 2,98%. Guvernul şi-a atins ţinta care era în sarcina sa", a declarat ministrul Muncii, Olguţa Vasilescu, la Antena 3.




Războiul sondajelor. Dra(k)nea pe tobogan.


Din partea PSD, sondajul CURS l-a măsurat pe Liviu Dragnea, liderul partidului. PSD nu și-a stabilit încă candidatul, dar având în vedere că Dragnea este liderul partidului este de așteptat ca el să fie candidatul. Ei bine, dacă Liviu Dragnea ar intra în această cursă, în primul tur la prezidențiale ar obține 22%.





Trebuie remarcat că Liviu Dragnea este sub scorul PSD, care are, conform sondajului CURS este creditat cu 39%. 





Din partea ALDE, sondajul CURS l-a măsurat pe Călin Popescu Tăriceanu, cel care ar obține 22%, la egalitate cu Dragnea. Trebuie menționat că Tăriceanu este mult peste scorul ALDE, partidul având doar 8%.





Conform sondajului, 61% dintre respondenți au o opțiune de vot cristalizată pentru alegerile prezidențiale din 2019.



Atac climatologic asupra Romaniei. Dumnezeu? Sau Dumnezeu știe!


Seceta severă din Bărăgan îi îngrozeşte pe fermieri, care prevăd un dezastru agricol uriaş: „E crimă curată, toate culturile sunt tarate într-un fel sau altul“









Culturile din Bărăgan sunt compromise la jumătate, iar fermierii sunt îngrijoraţi că nu mai au ce culege. Rapiţa, grâul, orzul şi porumbul au fost afectate de lipsa precipitaţiilor, iar în zonele din terasa Dunării, culturile au fost compromise de băltirile care au apărut în primăvară. Agricultorii spun că şi dacă ar ploua acum, nu s-ar rezolva nimic.

Secetă i-a îngrozit pe fermieri. Fără picătură de apă toate planurile le sunt date peste cap. Problemele apar încă de la aratul pământului. Dacă nu plouă, pământul se crapă şi lucrările sunt îngreunate. Plus că atunci cresc şi cheltuielile. 

“Când încercăm să arăm, consumul de combustibil este dublu. Utilajele merg foarte greu şi trebuie să avem grijă să nu rupem cultura", explică Aurelia Dobre, fermier la Ciocăneşti. Culturile de primăvară nu au răsărit din cauza lipsei de precipitaţii, iar câmpurile arată dezstruos.

 

“De la canton şi până la Vărăşti, dar şi în Lunca Dunării, seceta a făcut prăpăd. E crimă curată. Toate culturile sunt într-un fel sau altul tarate. Nu au avut perioade de ger pentru a sta în hibernare, atunci vegetaţia stagnează, iar planta se odihneşte şi porneşte viguroasă în primăvară. Au vegetat chinuit, au ieşit îmbătrânite. Ca şi la un copil căruia nu-i dai ce trebuie, aşa şi la plante. Dacă ajunge la vârstă adultă de 120-130 de centimetri, în loc de 2 metri, n-ai ce să mai faci. În câmp sunt pâlcuri, pâlcuri de plante care zac până mor. Iar prognoza nu vrea să ne ajute deloc", spune fermierul.

 

La un pas de faliment

 

Deşi agricultorii au pus în funcţiune sistemele de irigaţii, culturile nu sunt la un stadiu bun. Singura mulţumire a fermierilor e lucerna, prima coasă a fost bună, însă stă sub semnul întrebării următoarea recoltare.

Situaţia din câmp se reflectă negativ în buzunarele fermierilor. “Şefii noştri de la Bucureşti se ceartă, ROBOR creşte, iar leul iese ciufulit în raport cu euro. Ratele la leasing, rambursările la credite, proiectele pe care le avem în derulare ne dau dureri de cap. Peste toate acestea avem de înfruntat o concurenţă acerbă din partea străinilor care vin şi ne cumpără terenurile. Suntem la un pas de faliment. E un an foarte problematic “, spune Aurelian Dobre.

 

Recoltele record, o amintire

 

La Direcţia pentru Agricultură a Judeţului Călăraşi, funcţionarii centralizează situaţia din teren şi aşteaptă raportări de la toţi fermierii." “În unele zone, culturile sun bunicele, dar per ansamblu avem un an prost. Nu se ştie dacă mai rămâne ceva de cules. Sunt peste 1.700 de hectare de culturi calamitate numai la rapiţă: porumbul are dăunători, orzul e şiştat, grâul e piticit", spune Marioara Hărmănescu, referent agricol.

Producţiile de grâu, rapiţă, mazăre şi orz, obţinute în 2017 au fost cele mai mari din istoria ţării, conform Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale. Bărăganul s-a situat în topul regiunilor cu producţii record.

 

Dacă la grâu fermierii din Bărăgan au asistat neputincioşi cum vremea rea le fură recoltă din mână, la porumb, 2017 a fost un an excelent. Producţia s-a situate şi la peste 10 tone boabe/hectar în fermele mari, acolo unde agricultorii au folosit tehnologie înaltă, iar plantele au primit îngrijire ca la carte. În judeţul Călăraşi, anul trecut, 110.000 de hectare au fost cultivate cu porumb.

 

În privinţa producţiilor obţinute în judeţul Călăraşi, la culturile de cereale, situaţia transmisă de către DAJ Călăraşi este următoarea: la orz s-a obţinut o producţie medie de 4.600 de kilograme pe hectar, la grâu producţia a variat între 4.000 şi 6.000 de kilograme pe hectar, iar la rapiţă agricultorii au obţinut o producţie medie de 3.000 de kilograme pe hectar. 

 


Vlad Țepeș, mântuitorul Țării românești


Marele război al lui Vlad Ţepeş despre care românii n-au auzit şi care lipseşte din manualele şcolare. „Istoria ne oferă mereu surprize“









Mitul lui Dracula şi aureola de domnitor-războinic a lui Vlad Ţepeş stârnesc, în continuare, mare interes. O echipă de istorici din Germania, care se ocupă de 10 ani de studierea domnitorului muntean, a descoperit într-o arhivă din Mantova, Italia, că Ţepeş a purtat un mare război la sud de Dunăre în perioada martie-aprilie 1462, când Mahomed a invadat Ţara Românească.

Între iarna lui 1461 şi luna mai 1462 nu se ştie nimic despre domnitorul Vlad Ţepeş, care a domnit la Târgovişte, în fosta Cetate de Scaun a Ţării Româneşti. Nu se ştie dacă şi-a demobilizat armata sau nu, dar descoperirile istoricilor nemţi arată că în perioada lipsă din cărţile de istorie a avut loc un război important.  

 

"Informaţiile provin din scrisoarea unui anume Cezar din Florenţa către Lodovico Gonzaga. Scrisoarea a fost  descoperită de curând în Arhivele Statului din Mantova de către un grup de cercetători germani din care fac parte Albert Weber, vorbitor de limba română şi Adrian Gheorghe, cercetător român stabilit în Germania", spune istoricul târgoviştean Vasile Lupaşc, cel care a adus în ţară

un manuscris vechi legat de viaţa lui Vlad Ţepeş, care era dosit în bibliotecile din Vatican.

 

 

Mantova este capitala provinciei cu acelaşi nume, în regiunea Lombardia din nordul Italiei. Mantova a fost unul din centrele importante ale renaşterii fiind condus timp de aproximativ 400 de ani de puternica familie Gonzaga. În 2008, împreună cu micul ora, Sabbioneta, a fost trecut în Patrimoniul Mondial UNESCO.

 

"Corpus Draculianum"

 

Scrisoarea cu pricina se pare că nu este una oficială, de cancelarie regală sau domnească şi, pe lângă multe detalii de natură culinară, documentul vorbeşte despre 50 de vase turceşti sosite pe Dunăre, corăbii care au fost distruse de către oastea Ţării Româneşti în frunte cu Vlad Ţepeş. Vasele cărau cherestea necesară flotei şi “industriei" de război otomane.

 

"Având în vedere numărul mare de vase atacate şi arse de către Vlad Drăculea, putem deduce că desfăşurarea de forţe a fost una impresionantă. De asemenea, există motive întemeiate să credem că au existat şi alte acţiuni militare româneşti menite să consolideze victoriile obţinute în iarna dintre anii 1461-1462 şi să slăbească capacitatea de acţiune a lui Mahomed în zona graniţei cu Valahia", mai spune Vasile Lupaşc. 

 

Istoricii nemţi au publicat în limba germană o impresionantă lucrare, intitulată "Corpus Draculianum", lucrare editată în trei volume, ce şi-a propus să adune toate documentele cunoscute până acum despre Vlad Drăculea.

 

"Despre document am aflat chiar de la cei care l-au descoperit. În vizita dumnealor în România din 2017, ne-am întâlnit şi am discutat mai multe aspecte legate de viaţa şi domniile lui Vlad Drăculea. Lucrarea îşi propune să adune toate documentele cunoscute până acum despre Vlad Drăculea. Sperăm că această extrem de utilă şi de elaborată lucrare să fie publicată şi în limba română. Nu există un motiv ascuns pentru care nu s-a vorbit până acum despre acest episod. Istoria ne oferă mereu surprize şi acest episod este unul recent descoperit. Probabil că va fi menţionat şi în manualele de istorie cât de curând", crede Vasile Lupaşc.

 

 

Tradusă în 76 de limbi

 

Lucrarea a fost scructurată pe trei capitole mari. Fiecare ediţie a fost tradusă în 76 limbi, printre care  turca veche, arabă, persană, greacă, latină, italiană, spaniolă, engleză, franceză, poloneză, cehă, maghiară, sârbă, rusă, veche slavona.

 

Istoricul târgoviştean va introduce această "filă din istorie" într-o ediţie aniversară a trilogiei scrisă de el - "Răstignit Între cruci".

 

"Este un episod care vine să contureze şi mai bine geniul militar al voievodului de la Târgovişte. Anul acesta se împlinesc 10 ani de când am publicat primul volum al trilogiei Răstignit Între cruci. Pregătim o ediţie aniversară care cuprinde şi capitole noi, nepublicate până acum. Bineînţeles că episodul menţionat mai sus, atât de ofertant din punct de vedere literar, se va regăsi în această ediţie aniversară", mai precizează acesta. 

 

Cine a fost Vlad Ţepeş

 

Vlad Ţepeş Drăculea (1431-1476) este una dintre cele mai cunoscute figuri de domnitori din Europa de Sud-Est medievală târzie. El a domnit în Ţara Românească în anii 1448, 1456-1462 şi 1476.

 

Contele "Dracula", a devenit faimos în 1897, în urma apariţiei romanului lui Bram Stoker. Voievodul Ţării Româneşti a încercat să stabilească regimul autoritar după model oriental şi să conducă o cruciadă împotriva Imperiului Otoman. Un alt aspect care i-a atras faima în întreaga Europă a fost metoda prin care îi executa pe trădătorii de neam sau pe duşmani. 

 

 

Lespedea de pe mormântul lui Matteo Ferrillo, un nobil local considerat ginerele lui Vlad Ţepeş, reprezintă un uriaş dragon, flancat de două steme. O imagine bizară, care i-a condus pe câţiva oamenii de ştiinţă italieni şi estonieni la ideea că acolo ar putea fi înmormântat Vlad Ţepeş.

 

Istoricii români sunt însă mult mai rezervaţi şi spun că stema de pe mormântul din Napoli era des întâlnită în Europa.



 

Asta nu îi determină pe arheologii din Târgovişte să 

excludă varianta ca, la un moment dat, să dea peste mormântul lui Vlad Ţepeş în Curtea Domnească. Descoperirile de la Curtea Domnească îi fac pe istorici să creadă, că, la un moment dat, ar putea da chiar peste mormântul lui Vlad Ţepeş, care încă nu a fost descoperit până acum. 

 

“E o supoziţie cum că mormântul lui Vlad Ţepeş se află la Comana, dar nu a fost descoperit niciun mormânt al său până acum. Sperăm să îl descoperim la Târgovişte. Ar exista o posibilitate să se afle sub Turnul Chindiei, la Biserica Paraclis, sau la Mănăstirea Dealu, acolo a existat o biserică foarte veche, cea de dinaintea lui Radu cel Mare. E posibil orice", ne-a spus Florin Petrică, istoric în cadrul Complexului Naţional Muzeal „Curtea Domnească" din Târgovişte.



 

 

 

 

 

 


duminică, 20 mai 2018

Corneliu Coposu, un om, o viață de valoare pentru români


Corneliu Coposu dă o lecţie usturătoare clasei politice la 23 de ani de la deces: „Politica nu poate fi acceptată ca mijloc de promovare al intereselor proprii”









Fundaţia „Corneliu Coposu" a făcut public astăzi „Testamentul Seniorului" la 23 de ani de la moartea marelui om politic. Aflat în faţa „scadenţei inevitabile", Seniorul a lăsat moştenire într-un mesaj emoţionant esenţa gândirii sale politice, care a avut în centru moralitatea şi refuzul de a face compromisuri.

Fundaţia „Corneliu Coposu", înfiinţată în 1996, la un an după moartea marelui om politic, a publicat astăzi, pe site-ul propriu „Testamentul Seniorului". Documentul conţine informaţii de natură personală, dar şi elemente care concentrează gândirea politică a Seniorului şi aspecte esenţiale privind activitatea sa în cadrul Partidului Naţional Ţărănesc. 

 

 

Partea cea mai interesantă a testamentului se referă la viziunea Seniorului despre politică: 

„Sunt convins că politica este o activitate morală şi nu poate fi delimitată de etică şi de onestitate. Am preţuit întotdeauna oamenii cinstiţi şi leali şi am avut strângere de inimă atunci când prin forţa împrejurărilor am fost obligat să lucrez sau să fiu în preajma lichelelor şi a oamenilor fără caracter. Am detestat pe cei care negociază principiile, deoarece cred că nu este îngăduit să faci compromisuri care schimbă esenţa obiectivelor pentru care militezi. Politica nu poate fi acceptată ca mijloc de promovare al intereselor proprii. Serviciile pe care le aduce, dezinteresat, trebuie să servească poporul, comunitatea, interesele generale. Am cunoscut şi detestat, din prima tinereţe, materialismul istoric şi dialectic, concepţiile marxiste, tezele lui Engels, isprăvile lui Lenin. Cred că era comunistă, impusă ţării noastre după al doilea război mondial, a fost cea mai mare catastrofă din istoria românească. Nu ştiu în câtă vreme vom recupera stagnarea malefică pe care ne-a impus-o". 

 



„Politica nu poate fi acceptată ca mijloc de promovare al intereselor proprii. Serviciile pe care le aduce, dezinteresat, trebuie să servească poporul, comunitatea, interesele generale"





 

Testamentul Seniorului Corneliu Coposu

 

 

Corneliu Coposu mai scrie în testament despre activitatea sa în cadrul Partidului Naţional Ţărănesc, care a stat sub semnul promisiunii pe care i-a făcut-o lui Iuliu Maniu:   

„Cred că am făcut tot ce mi-a stat omeneşte în putere să îndeplinesc legatul testamentar primit în celula nr. 2 de la Malmaison, în octombrie 1947, de la Iuliu Maniu. (“Eu nu voi supravieţui. Voi, care veţi scăpa de iadul comunist, aveţi datoria să duceţi mai departe drapelul glorios al Partidului nostru, în interesul României viitoare!“)".

 

Seniorul relatează cum a repus bazele Partidului Naţional Ţărănesc după cinci decenii de teroare:

„Dacă aş fi întrebat în ziua judecăţii despre urmele pe care le lasă străduinţele mele de o viaţă, aş răspunde fără ezitare că mă socot cel puţin co-ostenitor la supravieţuirea Partidului Naţional Ţărănesc, peste cele aproape cinci decenii de teroare; că mă felicit pentru integrarea (cu câte riscuri) Partidului în Internaţionala Creştin-Democrată (1987) într-o epocă de cumplită persecuţie şi supraveghere poliţienească; în noaptea Revoluţiei din decembrie am relegalizat Partidul, scriptic desfiinţat în iulie 1947 (în realitate funcţionând clandestin chiar şi în puşcării); am redeschis, cu dificultate, ajutat de un mănunchi de oameni vrednici pe care suferinţele nu i-au descurajat, drumul lui Maniu şi Mihalache , peste un hău de patruzeci şi cinci de ani, plin cu osemintele martirilor care au înfruntat cumplita viitură rusă-comunistă; (Partidul Naţional Ţărănesc, cu definiţia pe care i-am adăugat-o “Creştin-Democrat" a fost înscris primul, cu nr. 1 la Tribunalul Bucureşti, în registrul formaţiunilor politice);" 

 

 

Corneliu Coposu a trecut la cele veşnice lăsând un Partid Naţional Ţărănesc  Creştin şi Democrat puternic şi sperând că va fi „cel mai puternic partid politic al României de mâine". 

„Prin eforturi susţinute şi osteneli necântărite, prin deplasări obositoare şi demersuri repetate, am reuşit să integrez Partidul în conclavul formaţiunilor politice respectate şi respectabile ale Occidentului, marcând o prezenţă europeană cu doi ani înaintea încercărilor oficiale de adeziune la civilizaţia continentală; am stabilit legături de colaborare cu cele mai importante personalităţi de decizie din apus şi am obţinut preţuirea şi ajutorul moral şi material al acestora", scrie Coposu. 

Seniorul a precizat în Testament despre ultima obligaţie a generaţiei vechi din care a făcut parte: „Generaţia veche, din care fac şi eu parte, şi-a făcut cu prisosinţă datoria. Ultima ei obligaţie este, ca prin seninătate şi înţelepciune, să predea ştafeta generaţiilor viitoare. Îmi pare rău că nu am ajuns să conduc eu această operaţiune firească. Sper că se va realiza fără convulsiuni.

Frământările din trecut ale generaţiilor apuse trebuie să ne servească drept învăţământ. Au fost mulţi orgolioşi care au experimentat desprinderea din Partid, în ideea că vor realiza înfăptuirile visate (Vaida, Stere, Iunian, Lupu, Călinescu). I-a înghiţit pe toţi istoria, iar partidul a rămas. Soarta dizidenţilor şi a fripturiştilor e pecetluită. Din păcate, oamenii nu ţin seama de experienţele din trecut.

Am încredere că Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat va fi cel mai puternic partid politic al României de mâine. Am încredere în viitorul României. Cred că această catastrofă a ultimelor decenii, comunismul, s-a prăbuşit iremediabil. Cred că în România se vor instaura instituţiile democratice.  Cred că restaurarea monarhiei este salvarea noastră."

 

 


„Am încredere că Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat va fi cel mai puternic partid politic al României de mâine. Am încredere în viitorul României. Cred că această catastrofă a ultimelor decenii, comunismul, s-a prăbuşit iremediabil. Cred că în România se vor instaura instituţiile democratice.  Cred că restaurarea monarhiei este salvarea noastră."





 

Corneliu Coposu

 

 

 

Corneliu Coposu vorbeşte şi despre efectul pe care l-a avut refuzul său de a face compromisuri morale:

„Am avut satisfacţii şi decepţii. Îmi pare bine că decepţiile, cauzate de lichelismul, lipsa de loialitate şi incorectitudinea unor oameni apropiaţi nu m-au demoralizat. Permanentele agresiuni fizice şi morale ale căror ţintă am fost vreme de o jumătate de secol, probabil că mi-au consolidat rezistenţa şi facultatea de a trece, cu oarecare înţelepciune, peste dovezile de ingratitudine şi “lucrăturile clandestine" încropite cu vicleşug împotriva mea. Cred că am fost cel mai calomniat om politic din zilele post-revoluţionare. Intransigenţa mea, refuzul compromisurilor anti-morale şi fermitatea unor atitudini devotate intereselor ţării, nu au făcut casă bună cu practica aproape generalizată a poltroniei, a complexului relei credinţe, a corupţiei şi a politicianismului asiatico-oriental. De aceea am fost identificat ca inamic de căpetenie al încercărilor de “restaurare nostalgică a epocii de dinainte de evenimente." Nu cred că acţiunea viguroasă de demonetizare, întreprinsă pe toate planurile împotriva mea, a dat sau va da rezultate"

 

 


„Oamenii (sau sub-oamenii) care s-au pretat la acţiunile degradante ce li se vor pune în sarcină( teroare, asasinate, torţionări, persecuţii criminale) nu trebuie să fie pedepsiţi, ci internaţi în ospicii. Din partea-mi i-am iertat pe toţi, inclusiv pe cei care m-au chinuit prin toate metodele asiatice de teroare fizică şi morală, de toate crimele şi păcatele pe care le-au făcut"





 

Corneliu Coposu

 

 

Seniorul ne transmite cu o sinceritate dezarmantă o adevărată lecţie de morală creştină, afirmând că îi iartă pe toţi cei care i-au făcut rău, „inclusiv pe cei care m-au chinuit prin toate metodele asiatice de teroare fizică şi morală".

„De altfel, ce le-aş putea reproşa celor pe care însăşi existenţa mea îi proiectează spre băncile acuzării? Reproş îndreptăţit aş putea avea doar celor racolaţi pentru această murdară deprindere, din rândul prietenilor proprii. Dacă până cândva se va face procesul comunismului( înţeleg procesul celor care au contribuit, în concret, la dezastrul ţării, rândurile de faţă ar putea servi ca argument în instanţă, în favorul celor încriminaţi. Anume: oamenii (sau sub-oamenii) care s-au pretat la acţiunile degradante ce li se vor pune în sarcină( teroare, asasinate, torţionări, persecuţii criminale) nu trebuie să fie pedepsiţi, ci internaţi în ospicii. Din partea-mi i-am iertat pe toţi, inclusiv pe cei care m-au chinuit prin toate metodele asiatice de teroare fizică şi morală, de toate crimele şi păcatele pe care le-au făcut. I-am iertat şi pe cei care s-au întrecut într-o condamnabilă competiţie a calomniei şi defăimării. Sunt oameni cu sufletele corupte, care nu mai pot fi recuperaţi de societatea onestă a României viitoare. Ispăşirea acţiunii lor mercenare se va solda cândva prin remuşcări tardive."

 

Vezi

aici

întregul testament 

 

 

 

 

 

 

 

 


Evreica Ana Pauker, satrapul stalinist al României


Lucruri puţin ştiute despre Ana Pauker, femeia care a stalinizat România. Evreica săracă a intrat în Partidul Comunist de dragul iubitului





Ana Pauker a fost unul dintre cele mai sinistre personaje ale stanilismului în România. A fost descrisă de contemporani ca o personalitate malefică, dominată de un fanatism aparte. Alături de Vasile Luca şi Teohari Georgescu, a fost responsabilă de sovietizarea României. 




A fost educată la şcoala dură a cominternismului sovietic, fiind agent al Rusiei comuniste în Europa şi mai apoi în România. Încă din perioada interbelică a militat pentru despinderea Basarabiei de România şi trecerea acesteia din nou în sfera de influenţă sovietică. 




Era un agent foarte activ, fiind membru al aripei dure a stalinismului în România. La 47 de ani avea de executat peste 40 de ani de închisoare în România, pentru activitatea ei ilegală, în serviciul URSS. A fost educată şi îndoctrinată după model sovietic, ajungând să fie poreclită "Stalin în fustă" iar revista "The Times" să o considere cea mai puternică femeie din lume. Totodată a fost prima femeie din lumea care a îndeplinit funcţia de ministru de externe. A condus cu mână de fier sovietizarea României, cei care i se opunea pierzându-şi invariabil viaţa, de multe în chinuri cumplite. 




"Totodeauna am simţit, atunci când eram în preajma mea, că este ca un şarpe boa constrictor. Un boa care tocmai fusese hrănit, şi în consecinţă nu te putea mânca-cel puţin pe moment. Greoaie şi fără graţie aşa cum părea să fie, avea tot ce este mai respingător şi tot oribil de fascinant la un şarpe. Mi-o puteam uşor imagina denunţându-şi soţul, care în consecinţă a fost împuşcat. La ea am văzut aceea sclipire rece şi dezumanizată prin intermediul căreia a ajuns în poziţia pe  care o ocupa", scria Ileana, principesa României despre Ana Pauker în "I live again". 




Dacă despre activitatea ei ca agent sovietic şi mai apoi om al puterii comuniste în România după al doilea război mondial se ştiu multe, de altfel fiind şi cea mai mediatizată şi cunoscută parte a vieţii ei, despre copilăria şi începuturile sale în partidul comunist se ştiu destul de puţine. Şi asta fiindcă de multe ori Ana Pauker se ferea să le povestească.




Hannah, fiica unui evreu sărac şi ultra-religios  




Ana Pauker este evreică la origine. Se numea Hannah Rabinsohn şi provenea dintr-o familie săracă dar importantă din punct de vedere religios în comunităţile evreieşti din România. Mai precis bunicul, era rabin, iar tatăl haham (n.r. - cel care sacrifice animalele pentru consum, în cadrul comunităţii). Conform actelor desecrizate ale Cominternului, a reieşit că Hannah Rabonsohn s-a născut pe 13 decembrie 1893 în satul Codăeşti, judeţul Vaslui. Părinţii ei, Herşcu şi Sura, aveau în jur de 30 de ani, fiind de vârstă apropiată, şi proveneau dintr-o comunitate de evrei ortodocşi. Hannah s-a născut în casa bunicilor, acolo unde locuiau părinţii ei. Imediat după naşterea lui Hannah, familia lui Herşcu Rabinsohn s-a mutat la Bucureşti. La începutul secolului XX, în Bucureşti se afla cea mai mare comunitate evreiască din România, cu peste 44.000 de membri. Cei mai mulţi locuiau în două cartiere. 




"Fiecare dintre cele două comunităţi evreieşti locuia în cartiere diferite. Cea mai mare era foarmată din evrei Ashkenazi, cu 28 de sinagogi. A doua era cea a sefarzilor, mai mica dar mai bine organizată şi mai prosper, cu numai două sinagogi. Până la sfârşitul secolului al XIX lea, comunitatea evreaiscă din Bucureşti, cuprindea numeroase instituţii, organizaţii şi asociaţii de cartitate şi era în special mai puţin ortodoxă decât comunităţile din provincie. Mai mult decât atât, evreii din Bucureşti erau împărţiţi în clase sociale, dintre care se distingea o burghezie prosper înconjurată de o masa de oameni săraci ai comunităţii", explica mediul în care a crescut Ana Pauker, Robert Levy, în lucarea "Ana Pauker: The Rise and Fall of a Jewish Communist".

Familia Anei Pauker, era din categoria evreilor săraci şi foarte credincioşi. Erau nişte provinciali care încercau să se adapteze noilor condiţii şi care în Bucureşti încercau să-şi facă un rost. Mai ales că până la vârsta de 35 de ani, Herşcu stătuse cu familia sa în casa părinţilor. Herşcu era descris ca un evreu foarte religios, care reproşa inclusive rabinilor din Bucureşti că nu fac suficient pentru păstratea tradiţiilor şi ritualurilor religioase evreieşti. 




"Tatăl Anei, Hersh Kaufman Rabinsohn, a îndeplinit diferite funcţii religioase în comunitate încă din tinereţe. A fost inclusive profesor de evrită şi cantor. În Bucureşti îşi câştiga existenţa în comunitate ca măcelar ritualic în timp ce servea ca funcţionar la una dintre sinagogile oraşului.  (…) Pauker mai târziu îl descria ca pe un idealist şi ca pe un exaltat romantic", preciza Robert Levy în lucrarea deja menţionată. De altfel  rabinul Moses Rosen îl descria ca pe un "evreu ultra-religios, cu multe cărţi evreieşti şi concentrate pe respectarea normei religioase". Acelaşi Moses Rosen spune despre el că i-a înfruntat pe rabinii din Bucureşti fiindcă nu se dedicau mai mult susţinerii vieţii religioase evreieşti.  La polul opus era Sura, mama Anei. Era o persoană ancorată în realitate, întreprinzătoare şi de altfel stâlpul real al familiei. Părinţii Anei se puteau baza pe un venit foarte mic, pe care-l foloseau pentru a-şi creşte cei patru copii. La un moment dat au ajuns la limita extremă a sărăciei, o situaţie care a marcat copilăria Anei Pauker. 




O copilă cu inteligenţă sclipitoare obligată să muncească pentru a învăţa




Ana Pauker spre deosebire de tinerele din comunităţile evreieşti sărace din sud-estul Europei, a urmat o cale a învăţăturii şi a educaţiei. În special a fost vorba de influenţa bunicului său, un rabin de care era foarte ataşată. De altfel bunicul a scos-o de sub influenţa convingerilor ultra-religioase ale tatălui care o trimiteau pe drumul traditional al vieţii pur casnice. Sora mai mica a Anei, Bella, scria, aşa cum reiese din arhiva Cominternului că Ana Pauker a fost influenţată, din fragedă copilărie de bunicul patern, între cei doi existând o afecţiune aparte. " Era un rabin foarte interesant cu o cultură, inteligenţă şi umanitate deosebite", spunea Bella. Totodată rabinul i-a pus la naştere, numele Anei Pauker, după mama profetului Samuel, simbolul purităţii şi al modestiei, şi desemenea după Anna, femeia din vremea Macabeilor.  




Acest rabin a îndemnat-o pe Ana, în ciuda tradiţiilor să urmeze şcoala şi să-şi facă o carieră. Ana a ascultat orbeşte. De altfel se spune că ar fi pornit singură, la numai 7 ani, către Codăieşti să-şi vadă bunicul şi să se sfătuiască cu el. La început Ana a început studiile chiar cu rabinul. Se spune că Ana dovedea o inteleginţă sclipitoare, reuşind să-i depăşească pe copiii de vârsta ei. Ana a dat prima dovadă de nesupunere în faţa tatălui, cerându-I să meargă la o şcoală ebraică destinată doar băieţilor. Evident, Herşcu, un evreu ultra-religios a refuzat categoric fiind şocat de gândurile copilei. Culmea, chiar bunicul Anei, rabinul, impresionat de inteligenţa fetei şi de dorinţa ei de învăţătură a încălcat tradiţia şi a făcut toate demersurile ca ea să facă carte. 




"A urmat şcoala primară a comunităţii numită Fraternitatea Zion, una dintre cele două unităţi de învăţământ ale evreilor Ashkenazi, din Bucureşti. (…) În 1905, Ana termina studiile primare, prima din clasă. În ciuda insistenţelor de a termina şcoala, ea a trebuit să muncească fiindcă părinţii nu-şi putea permite să-I plătească şcoala", scrie Robert Levy. Totuşi, având în vedere că Ana a fost şefa promoţiei şi totodată observându-I precocitatea intelectuală, rabinul Beck a convins pe proprietarii unei şcoli profesionale, Raşela şi Filip Focşăneanul să o primească pe Ana, la cursuri fără bani. După ce a terminat cursurile cu specializarea în croitorie, Ana a fost din nou nevoită să renunţe la şcoală din cauza banilor. 




A lucrat din nou ca vânzătoare la un magazine de dulciuri. Mai apoi în 1909, rabinul Beck îi predă în particular iar Ana ajunge la opt clase, ceva rar întâlnit la o evreică din sud-estul Europei. Mai mult decât atât ajunge să înveţe şi să promoveze examenul unui institute de limbă ebraică. În cele din urmă în 1910, reuşeşte să treacă şi de un examen de religie ebraică şi ajuge profesoară pentru clasa I , la şcoala primară Fraternitatea Zion.  Robert Levy în lucrarea sa "Ana Pauker: The Rise and Fall of a Jewish Communist" spune că Ana Pauker nu a mai putut continua mai departe studiile, desi avea capacitatea intelectuală, din cauza sărăciei şi a antisemitismului care se propaga tot mai mult în societatea românească antebelică. 




"Ceea ce în final a făcut-o pe Rabinsohn să nu-şi continue studiile a fost sărăcia familiei sale dar şi opresiunea statului asupra evreilor din România. În 1893, anul naştere Anei, guvernul românesc a interzis copiilor evrei să mai urmeze şcoli publice elementare în mod gratuity", precizează Robert Levy.  În cele din urmă însă tânăra profesoară a ajuns la studii în Elveţia pentru a studia medicina, evident ajutată de o categorie neaşteptată de noi protectori. 




Iubirea, comunismul şi transformarea unei eleve silitoare




În 1915, în viaţa Hanney avea să se petreacă o transformarea radicală şi ireversibilă. Din tânăra studioasă, care impresionase profesorii, va deveni un agent sovietic, un politruc care îndeplinea robotic poruncile sovieticilor şi care parcă îşi spălase creierul. Hannah, tânăra profesoară de ebraică care visa la educaţie va deveni Ana Pauker, "Stalin în fustă", cea care a sovietizat România şi care a înăbuşit cu mare cruzime orice opoziţie. Transformarea a început culmea prin intermediul iubirii. În 1911 , Ana îl cunoaşte pe Henry Steinberg. Acesta era colegul Anei la şcoala evreiască unde preda. Evident şi el era evreu. Însă era un evreu socialist. Ana avea doar 17 ani şi se îndrăgostise de tânărul profesor. Acesta a influenţat-o predându-I socialismul şi arătându-i o nouă viziune care prindea de minune în rândul claselor sărace şi mai ales de la o vreme marginalizate. Practic era promisiune unei lumi fără exploatare, fără bogaţi, fără săraci, fără diferenţe de etnie şi cu acces liber la educaţie, bunăstare pentru toată lumea. De altfel Ana Pauker mărturisea că a aderat la comunism fiindcă dorea să şteargă inechităţile sociale. 




"Am intrat în mişcarea muncitorească revoltată de nedreptatea socială pe care o vedeam şi despre care aflasem, şi fiindcă, din ceea ce citisem, vedeam clasa muncitorească ca o categorie oprimată", preciza aceasta. Evident aceasta era poezia învăţată şi imprimată în memorie după spălarea de creier cominternistă a anilor petrecuţi în URSS şi de formare ca agent sovietic. În realitate se pare, a fost influenţată mai ales de iubitul socialist, în perioada adolescenţei. Totodată provenea dintr-o familie foarte săracă iar mesajul comunist prindea de minune, mai ales că era familiarizată cu munca la patron încă de la vârsta de 11 ani. La început îşi însoţea iubitul la întâlnirile cu socialiştii. După aceea a început să citească cărţile şi broşurile socialiste oferite de Henry Steinberg. Încetul cu încetul socialismul s-a transformat în doctrina de căpătâi a tinerei evreice. Mai mult decât atât determinată de sărăcie şi unele manifestări anti-semite la care a fost martoră, Ana s-a radicalizat, preferând mai târziu comunismul dur şi extrem al sovieticilor. 




"În 1915 Ana Rabinsohn a intrat în clubul Partidului Social Democrat al Muncitorilor Români de pe strada Sfântul Ionică din Bucureşti şi s-a înscris ca membru. (…) Evident a făcut acest lucru şi sub influenţa lui Henry Steinberg, un coleg profesor la şcoala unde preda. S-au întâlnit şi au devenit iubiţi în 1911, când ea avea 17 ani. El îi dădea în mod regulat scrieri socialiste şi o ducea la întâlnirile de 1 Mai în pădurile de lângă Bucureşti. Alăturându-se socialiştilor,  Rabinsohn  devenea parte a unui grup de tinere evreice care se radicalizau, mai ales din ultima parte a secolului al XIX lea.", preciza Robert Levy. Din acel moment priorităţile şi viaţa Anei s-au schimbat. Şcoala căzuse pe locul doi, militantismul politic devenind principal sa pasiune. Era atrasă de radicalismul sovietic şi începuse să-şi însuşească discursul de lemn dar şi principiile acestora ca de altfel şi ura contra "elementelor exploatatoare", a capitalismului. Nu în ultimul rând a început să renunţe la tradiţiile neamului său, ca urmare a insuşirii principiilor unui internationalism sovietic. Ana şi-a "desăvârşit" acest nou sistem de gândire şi noua identitate la studiile de medicină din Elveţia. 




Nu le va mai termina niciodată. Şi de această data nu mai era vorba de sărăcie sau discriminare ci pur şi simplu de reorientare şi resetare a personalităţii. Se spune de altfel că a ajuns în Elveţia doar pentru a-l urma pe nouă său iubit şi viitorul soţ Marcel Pauker. Acesta urma studii la rândul său în Elveţia. Până la plecarea în ţara cantoanelor, Ana devenise deja un membru active al partidului muncitoresc. În 1918 intrase şi în ilegalitate împărţind manifeste socialiste, anti-româneşti , lucra ca mesager clandestine, ajuta activitştii de partid închişi. Ajunsese membru în Consiliu Secret şi pentru a putea pleca în Elveţia muncise la industriaşul Heinrich Fischer. Mai precis îi catalogase cărţile din bibliotecă. Evident banii strânşi nu o ajutau prea mult. Mai târziu a recunoscut că a fost ajutată de o camarazii săi comunişti. Evident unul dintre aceştia era Marcel Pauker, un tânăr dintr-o familie evreiască înstărită dar care era un adept înfocat al comunismului. 




De altfel între Ana şi Marcel se născuse o idilă. Totodată Ana a fost ajutată financiar şi de unul dintre fraţii săi mai mici şi în 1919 pleca în Elveţia la Geneva unde trebuia să urmeze o şcoală medicală.   "În acelaşi timp, relaţia ei cu Marcel Pauker cel mai probabil i-a influenţat decizia. Mai târziu ea a scris că a plecat în Elveţia cu ajutorul camarazilor din partid. Marcel Pauker a fost cu siguranţă unul dintre aceştia. Provenind dintr-o familie de evrei români înstăriţi, avea posibilitatea de a o ajuta pe Rabinsohn din punct de vedere financiar. La rândul său a plecat în Elveţia în 1919 pentru a-şi completa studiile în inginerie.(…) Pauker era chipeş, dynamic şi asigurat din punct de vedere financiar. Pasionat, un idealist fervent, impulsive şi un independent încăpăţânat, era dedicate convinegrilor sale până la punctul imprudenţei", a precizat Robert Levy în lucrarea deja menţionată. De altfel în anii 20, Marcel Pauker devine liderul Partidului Comunist Român iar Ana Pauker devine cu adevărat dedicată acestei mişcări. Propriu-zis studioasa Hannah încetase să mai existe. 




Tot în anii 20, Ana Pauker devine agent sovietic iar în 1922 era deja arestată împreună cu Marcel Pauker, pentru activităţi ilegale în România. Cariera ei deja începuse. Se formează în Rusia, îşi contiună activitatea de agent sovietic. Este o comunistă ferventă, şi-a transformat acest activism politic în scopul ei principal în viaţă. Ajunge să facă de mai multe ori puşcărie pentru activităţi ilegale. Ajunge să fie condamnată la 10 ani de închisoare după agitaţiile pro-sovietice din Basarabia dar în 1926 fuge în URSS. Face şcoala cominternistă şi se întoarce în 1934 în România. Primeşte numeroase funcţii în Partidul Comunist Român şi după numai un an este din nou arestată. În cele din urmă ajunge din nou în URSS în 1941 în urma unui schimb . Se va întoarce în postura de agent al sovietizării României, un "Stalin cu fustă". 




De ce nu vorbea evreieşte Ana Pauker ?




Se spune că Ana Pauker a refuzat să mai vorbească evreieşte încă din tinereţe. Primul care oferă un motiv este chiar tatăl acesteia, Herşcu. Acesta spune că tânăra a asistat la un atac anti-semit contra evreilor în Bucureşti şi din cauza şocului a refuzat să mai vorbească evreieşte. Acesta i-a povestit jurnalistului politic Judd Teller în 1949 că în 1906 Ana a fugit de un atac anti-semit în Bucureşti. La aceea vreme avea doar 12 ani. Herşcu spunea că fata plângea şi că a stat în delir timp de o săptămână. "După aceea a refuzat să mai vorbească Yiddish, limba vorbită de noi în casă.", spune Herşcu. Cu toate acestea Ana a predate mai apoi limba evreiască la şcoală, ceea ce face ca explicaţia lui Herşcu să nu fie tocmai o explicaţie plauzibilă. Unii specialişti spun că a avut legătura cu noua doctrină îmbrăţişată de Ana. Comunismul a dus la o "internaţionalizare" a Anei şi de dorinţa de avea o nouă identitate în afara celei tradiţionale. De altfel Ana apucase pe un drum al rebeliunii, faţă de credinţele şi ideologia tatălui său. Cu toate acestea Ana Pauker şi-a recunoscut mereu originile evreieşti şi a rămas ataşată de comunitatea evreiască, în special din România. 








 



vineri, 18 mai 2018

UE sau NonUE


UE, după reuniunea de la Sofia





13h în urmă





Asistăm oare la o criză trecătoare, sau ne găsim în punctul în care ”mitul” occidental al unificării europene și cel răsăritean al regăsirii libertății și capitalismului s-au dovedit a fi lucruri diferite?





O afirmație a președintelui Macron ar fi meritat să fie comentată pe larg. La Sofia, în contextul reuniunii informale a Consiliului European, liderul cel mai în vogă din cadrul UE a spus că ”ultimii 15 ani ne-au purtat pe o cale care a slăbit Europa în timp ce noidoream extinderea ei”. S-a observat imediat că intervalul desemnat de președintele Franței corespunde cu decizia admiterii în UE  a primelor țări din fostul lagăr comunist. România și Bulgaria aveau să mai aștepte câțiva ani. În aceeași zi în care Emmanuel Macron sugera că extinderea a fost o greșală (nu ar fi primul care să creadă acest lucru) miniștrii de externe ai Ungariei și Poloniei reuniți la Varșovia dădeau în comun o declarație prin care anunțau că se găsesc ”într-o alianță deopotrivă defensivă și ofensivă”, - cu aluzie la atacurile de la Bruxelles - și că cele două țări doresc o Europă puternică, dar ”Europă puternicăare nevoie de țări puternice și regiuni puternice”. Contrastul e izbitor. Între cele două perspective, a lui Macron care caută să constituie o putere suverană supranațională și cea suveranistă a Ungariei și Poloniei nu există diferențe negociabile, ele fiind diametral opuse. Este posibil, într-adevăr, ca extinderea europeană să fi fost nu o greșală (nu avem criteriile necesare să judecăm), dar să fi fost o mare neînțelegere. Vestul și Estul s-au îndreptat entuziast unul către celălalt purtați de așteptări și presupoziții diferite și nerostite până la capăt, dar care ies acum la iveală.





POLITICĂ | 19.04.2018





Un film mai vechi al lui Werner Herzog descrie aventura extraodinară din Peru a unui european (Fitzcarraldo) care navigheză pe Amazon în condițiile cele mai dificile cu scopul final de a construi în mijlocul junglei un teatru de operă. Fitzcarraldo se bucură de devotamentul inexplicabil al unui trib local cu ajutorul căruia va transporta ambarcațiunea pe uscat dincolo de o colină pentru a regăsi un alt braț la fluviului și a continua călătoria. Este uimitor că băștinașii nu îl abandonează nici atunci când unii dintre ei cad striviți în cursul teribilei încercări, dar nu pentru că ar împărtăși pasiunea lui Fitzcarraldo pentru Verdi, nu pentru că și-ar fi dorit să-l asculte pe Caruso interpretându-l pe Ernani, ci pentru că o veche profeție le anunțase sosirea acestui străin excentric și pentru că transportarea vaporului dincolo de munte coincidea cu promisiunea lor de salvare. Două mituri, două fantasme, două soteriologii am spune (căci Fitzcarraldo este europeanul care crede în Artă) au conlucrat la succesul acesta neverosimil. Dar din clipa în care ”poveștile” au încetat să coincidă, oamenii s-au despărțit.





Ne aflăm astăzi în mijlocul unei crize europene trecătoare, sau ne găsim în punctul în care ”mitul” occidental al unificării europene și cel răsăritean al regăsirii libertății și capitalismului s-au dovedit a fi lucruri complet diferite?





Întrebarea nu e gratuită, căci de răspunsul la ea depinde ”tratamentul” crizei și mai ales dacă perspectivele Estului sunt luate în serios. Eurodeputatul german Manfred Weber care vorbea în PE ca lider al grupului PPE părea să accepte, dubitativ, că și esticii au îndreptățirea lor și că disputa europeană nu trebuie descrisă în termeni maniheiști. Dar nu în ultimul rând, Angela Merkel făcea la scurtă vreme după învestire o călătorie la Varșovia ca semn al deschiderii sau mai curând al refuzului de a exclude, așa cum sugerau destui radicali. Prin urmare germanii par să admită că în dezbaterea europeană nu există un adevăr absolut. Vom vedea dacă ne înșelăm sau nu. La viitoarea reuniune a Consiliului European de la sfârșitul lunii iunie, Germania va trebui să vină la rândul ei cu propuneri mai precise pentru viitorul Europei.





În orice caz ungurii și polonezii au adoptat deja postùri belicoase și nu par deloc dispuși să cedeze. În ziua în care Macron regreta extinderea către est, miniștrii de externe ai Ungariei și Poloniei declarau că nu văd în fondurile de coeziune un act de caritate, căci ele ar fi compensate de profiturile enorme pe care le repatriază companiile occidentale (în cazul Ungariei 70 de eurocenți pentru fiecare euro din fondurile atrase).





Dar această duritate pragmatică nu acoperă nici pe departe întreaga problemă. Românii cel puțin nici nu au făcut aceste calcule, măcar pentru faptul ca ar putea să le iasă în minus, ținând seama de eșecul repetat în atragerea de fonduri europene. Problema de fond este a libertății. Estul si Vestul par a-și reprezenta diferit orizonturile propriei libertăți, ceea ce face ca problema europeană să semene mai puțin cu încheierea unui contract (tratate, acorduri, acquis comunitar etc.) și mai mult cu întâlnirea a două ”mituri”, a două fantasme. Problema principală nu este că unii sau alții nu respectă prevederile contractului inițial, ci că, pe parcurs, au ieșit la iveală aspirațiile lor divergente. Întrebarea majoră este dacă Estul și Vestul pot merge pe mai departe laolaltă fără să-și sacrifice propria idee despre libertate. Iar Germania, dacă nu exagerăm cumva niște gesturi minore, ar putea, grație relativismului pe care l-a schițat deja, să joace un rol benefic.





Cât privește România, regretul oricărui observator al vieții politice de aici este că ”lumea bună” este ”proeuropeană” din oficiu și din ”datorie”, ceea ce, evident, în aritmetica europeană este egal cu zero. Și nici nu e de mirare că acest ”zero” amabil și eurofil nu se însumează nicăieri.



Horațiu Pepine/DW