duminică, 23 iulie 2017

Cîntărețul maghiar dă lecții.


Europarlamentarul Laszlo Tokes cere stoparea "ungarofobiei" atât în România cât și la nivelul conducerii UE









Europarlamentarul Laszlo Tokes a declarat, sâmbătă, în cadrul Universităţii de Vară de la Băile Tuşnad, că prejudecăţile ostile şi părtinitoare la adresa Ungariei trebuie să înceteze atât în România cât şi la nivelul Uniunii Europene, relatează agenţia MTI citată de Mediafax.

Tokes, unul din liderii politici ai comunităţii maghiare din România şi eurodeputat din partea partidului ungar FIDESZ, a pledat pentru "încheierea ungarofobiei", pe care a comparat-o cu antisemitismul şi ura împotriva populaţie rome.

De profesie pastor reformat, Laszlo Tokes a vorbit despre situaţia tensionată din Europa, despre poporul ungar şi despre comunitatea etnică maghiară din România.

"Adăugarea unor valori creştine, care au fost lăsate în afara tratatului Uniunii Europene, ar însemna mai mult decât aplicarea ambiguă a statului de drept, a democraţiei şi a drepturilor omului. Europa ar trebui să-şi ia credinţa şi valorile în serios, cel puţin la fel ca musulmanii", a spus Tokes.

Europarlamentarul cu dublă cetăţenie, română şi maghiară, a catalogat drept "uluitor şi cinic" faptul că "persoanele care au generat migraţia modernă şi pun în pericol supravieţuirea Europei în ansamblu" l-au acuzat pe premierul Ungariei, Viktor Orban, că ar pune în pericol valorile europene.

La 13 iunie, Comisia Europeană a lansat procedurile de infringement împotriva Cehiei, Ungariei şi Poloniei, pentru faptul că nu au acceptat refugiaţi în cadrul planului comun de relocare a acestora. În plus, Bruxelles-ul a criticat frecvent Ungaria pentru presupuse încălcări ale libertăţii presei şi pentru politicile dure în materie de imigraţie.

Universitatea de Vară de la Băile Tuşnad se desfăşoară până la 23 iulie şi reuneşte anual cei mai importanţi lideri politici din Ungaria şi din cadrul partidelor maghiare din România. Premierul ungar Viktor Orban şi-a programat tradiţionalul discurs pentru 22 iulie.


Casa noastră


Ce spun psihologii despre decizii emoţionale de a cumpăra o casă şi preţul plătit









Este cunoscut că achiziţia unei locuinţe are o încărcătură emoţională mai puternică decât orice altă investiţie pe care o facem de-a lungul vieţii.

Casa este locul de refugiu al fiecărui individ, spaţiul personal rezervat familiei sau o investiţie de la care se aşteaptă un  randament foarte bun pe termen lung. Ataşamentul pe care-l dezvoltăm faţă de o locuinţă este mult mai puternic decât faţă de o investiţie la bursă sau în alte active financiare.

De cele mai multe ori, însă, nu ne dăm seama cât de mare este influenţa emoţională asupra deciziilor noastre de a cumpăra sau vinde o proprietate imobiliară. Dacă ignorăm acest aspect, efectele pot fi decizii financiare greşite care ne pot afecta timp îndelungat.

De exemplu, cineva poate fi orbit de dorinţa de a avea o casă într-un anumit stil arthitectural sau cu o anumită suprafaţă. Această persoană va ignora faptul că îi place să petreacă cât mai mult timp în familie şi este foarte posibil să achiziţioneze locuinţa „perfectă" la o distanţă mare de serviciu şi va petrece zilnic 2 ore în plus în trafic în loc să petreacă acest timp cu cei dragi.

De cealaltă parte, vânzătorii unei proprietăţi imobiliare au tendinţa de a supraevalua propria locuinţă şi solicită preţuri peste valoarea rezonabilă a proprietăţii. Atunci când scot proprietatea la vânzare se încăpăţânează să ceară un preţ prea mare, chiar cu preţul de a aştepta luni de zile potenţiali cumpărători cu riscul de a nu finaliza vânzarea.

Iată câteva capcane psihologice care afectează frecvent cumpărătorii şi vânzătorii de proprietăţi imobiliare, potrivit Magazinuldecase.ro.

De cele mai multe ori, cumpărătorii de locuinţe sunt interesaţi de nişte caracteristici – panorama apartamentului sau curte mai mare, în cazul caselor – care în realitate nu aduc un plus de valoare. Oamenii nici nu-şi dau seama că aceste schimbări nu le vor face viaţa mai fericită.

„Când oamenii se mută într-o casă mai bună, ei cred că vor fi mult mai fericiţi", spune Shige Oishi, unul dintre autorii unui studiu efectuat în 2010 pe această temă. „Când ajung să se mute în noua casă, nu sunt mai fericiţi pentru că mutarea presupune multe compromisuri", potrivit lui.

Unul dintre cele mai mari dezavantaje este naveta. Mulţi se mută în case mai spaţioase, care de cele mai multe ori sunt la distanţă mai mare de serviciu – ceea ce înseamnă timp mai mult pe drum, adică nivel mai mare de stres şi implicit o viaţă mai puţin fericită. Un studiu din 2008 realizat de Scandinavian Journal of Economics arată că persoanele care locuiesc mai departe de serviciu se simt „mai puţin fericite" decât cei care locuiesc aproape. „Dacă te muţi mai departe de prieteni, chiar dacă ai o casă mai frumoasă, nu te vei simţi fericit", spune Elizabeth Dunn, profesor de psihologie la Universitatea Britanică din Columbia.

În alt studiu publicat de Personality and Social Psychology Bulletin, Dunn şi alţi autori au studiat alteptările vs. realitatea din altă perspectivă – au urmărit studenţii de la Harvard care au fost repartizaţi aleatoriu în diferite cămine. Rezultatele studiului au arătat că studenţii din primul an au apreciat incorect gradul de satisfacţie pe care-l vor avea în urma acestei repartizări – de exemplu amplasarea în cadrul campusului, mărimea camerei, necesitatea unei zone pentru servirea mesei sau alte facilităţi.

În studiul iniţial, ei nu acordau importanţă facilităţilor sociale, cum ar fi relaţiile cu colegii de cameră sau sentimentul apartenenţei la comunitate. Atunci când cercetătorii au revenit după o perioadă în care studenţii au locuit în respectivele cămine, aceştia au recunoscut că ceea ce avea cu adevărat importanţă era calitatea vieţii sociale.

„E atât de uşor să cazi în capcana facilităţilor aparente ale unui imobil", spune Dunn, „dar trebuie cu adevărat să evaluezi modul în care o locaţie nouă îţi va afecta relaţiile sociale".

Persoanele care sunt în căutarea unui noi locuinţe au tendinţa de a minimiza costurile mutării şi nu au în vedere costul total al amenajării şi dotării casei, spune Alex Tabarrok, profesor de economie la Universitatea George Mason. Asta îi va determina să ia decizii greşite cu privire la costul locuinţei. De exemplu, ar putea cheltui mai mult pentru avansul necesar achiziţiei şi vor rămâne cu un buget prea mic pentru a-şi permite amenajarea şi decorarea cum şi-ar dori. Recomandarea economistului este că „atunci când cumperi o casă, să te gândeşti şi la mobilarea ei".


sâmbătă, 22 iulie 2017

Borșul

Borșul acru reglează glicemia și previne infarctul. Cum îl preparăm în condiții casnice.






Borșul acru este un lichid dulce – acrișor, gătit din tărâțe de secară sau de grâu, ingredientul ideal al ciorbelor de casă.

Pe lângă faptul că face un gust deosebit sorbiturilor, mai este și foarte folositor, prin componența sa bogată în vitamine: complexul de vitamine B care știm bine, contribuie la menținerea metabolismului, a sănătății pielii, tonusului muscular ș.a., vitamina D, care ne apără organismul de microbi şi vitamina H sau B7, fiind parte componentă a complexului vitaminei B – biotina care lucrează ca energizant pentru organismul uman.

În același timp mineralele precum: fosforul, magneziul, calciul, oligoelementele, enzimele fac și ele parte din componența borșului acru. Astfel, acest lichid din grâne este larg răspândit și în medicina naturistă la tratamentul diferitor tulburări precum: astm, anemie, sinuzită, bronșită ș.a.

Mai nou, s-a constatat că borșul de casă reglează și nivelul glicemiei, iar unii terapeuți susțin ferm că pentru a preveni infarctul și cancerul de colon e bine să folosim borșul acru periodic, astfel o să ne asigurăm un echilibru al sănătății.

Noi am selectat din multitudinea de rețete, cea mai ușoară și potrivită metodă de preparare a borșului acru, după autoarea cărții ”Frumusețe și sănătate prin hrana vie”, doamna Elena Niță Ibrian, specialist iscusit în bucătăria crudă sau fără foc.

Află și:  Alte utilizări ale cărbunelui medicinal decât cele pe care le cunoști. Află beneficiile acestuia!

Mai jos aveți ingredientele celei mai bune rețete de borș acru de casă:

Tărâțe de grâu – 450 gr.





Mălai – 150 gr.





Orz – 250 gr.





Ovăz – 250 gr.





Drojdie de bere – 25 gr.
Sau puteți folosi în loc: 100 gr de pâine sau huşte.





Apă – 10-12 litri;





Vișin – câteva crenguțe fine;





Busuioc – o crenguță;





Leuștean – un mănunchi;



Pentru a da o culoare ușor spre roz a borșului acru folosim:

Sfecla roșie – o sfeclă medie



Gata cu ingredientele să trecem la gătit:

Tărâțele de grâu împreună cu mălaiul și făina de orz și ovăz se toarnă într-un borcan de 10-12 litri lăsați la înmuiat în 2 litri de apă crudă pentru 2-3 ore.





După 3 ore de șezut se adaugă 4 litri de apă încălzită la 40 de grade și se amestecă neaparat cu o lingură de lemn.





Adăugăm drojdia de bere sau pâinea înmuiată în apă din timp sau huștele pregătit;





Adăugăm crenguțele de busuioc, vișin și mănuchiul de leuștean.





Adăugăm sfecla roșie, pentru a-i da culoare borșului nostru.





Turnăm apă călduță peste întreg amestec.





Mixtura făcută se acoperă cu tifon și se lasă timp de 48 de ore la un loc călduț, amestecând atent de 3-4 ori pe zi.





După 4 zile de șezut strecurăm drojdia și turnăm lichidul curat în sticle închise ermetic, apoi le dăm la frigider.





După ce am stors bine borșul, la fundul tifonului au rămas rămășițe de tărâțe, numite huște.



Află și:  Consumă regulat o combinație care te va ajuta să scapi de problemele cu vederea, ficatul și colonul!

Huștele le putem păstra la frigider pentru o nouă preparare de borș acru, valabil pentru maxim 2 luni de zile sau le putem găti de-ndată:

Într-un vas umplut cu 2-3 litri de apă, adăugăm 250 gr. de tărâțe și o felie de pâine.





Amestecăm cu apă caldă care ar acoperi tărâțele. Pasta obținută o acoperim bine și o lăsăm la fermentat la temperatura camerei pentru minim 48 de ore, până ce ne vine un miros și gust de acru.





Pasta obținută în cele 48 de ore e bună pentru a fi utilizată la prepararea unei noi partide de borș.



Important:

Nu recomandăm să păstrați borșul în sticle de plastic, dar dacă totuși o faceți, atunci vă sfătuim ca la momentul în care ați folosit o parte din borșul din sticlă și aceasta nu mai e plină, apăsați îndrăzneț la mijlocul sticlei până îi iese tot aerul iar borșul ajunge la gura sticlei, acoperiți apoi repede sticla cu un capac și lăsați-o din nou la frigider.  Astfel borșul nu își va pierde din componentele sale benefice.

Cu drag pentru sănătatea voastră și a celor dragi vouă, vă rugăm să transmiteți mai departe linkul, ca să afle cât mai multă lume despre beneficiile nemaipomenite ale borșului acru de casă și cât de ușor poate fi preparat acesta chiar și de un începător al culinăriei.


Retezat, imagini de neuitat


VIDEO Priveliştile superbe din Retezat. Cum arată locurile de vis din jurul Vârfului Păpuşa şi al Tăului Ţapului









Masivul Retezat îşi răsplăteşte călătorii cu privelişti impresionante, iar unul dintre cele mai frumoase trasee montane ale sale porneşte de la Stâna de Râu spre Vârful Păupuşa, de peste 2.500 de metri.

Un lac glaciar celebru pentru insuliţa sa, un vârf de munte de peste 2.500 de metri, o stână pitorească, înconjurată de creste şi de pajişti împodobite de flori şi o mulţime privelişti frumoase se dezvăluie celor care se aventurează în Retezat pe unul dintre cele mai dificile şi spectaculoase trasee montane, Stâna de Râu – Tăul Ţapului – Vârful Păpuşa.

Marius Turc, Ioan Benea Jurca, Adi Mîndula şi Cornel Neag, patru prieteni din Brad, au străbătut acest traseu în circa 10 ore şi au fotografiat peisajele inedite ale Retezatului.

„După 10 ore şi 10 kilometri făcuţi pe creste, aventura noastră s-a încheiat în locul de unde am şi pornit, Stâna de Rău, un loc în care sigur o să mai revenim cu plăcere. Traseul nostru nu a fost unul uşor, dar toată lumea s-a descurcat de minune: Refugiul Stâna de Râu (1563 m) – Tăul Ţapului (2160 m) – şaua Porţilor Închise (2280 m) – şaua Ţapului (2358 m) – Vârful Capul Văii Rele (2410m) – Spălătura Păpuşii (2320 m) - Vârful Păpuşa (2508 m) – Spintecătură Păpuşii (2314 m) – Vf. Păpuşă Mică (2370 m) – Şaua Custurii (2205 m) - Fereastra Custurii (2250 m) – Refugiul Stana de Râu", a relatat Marius Turc.

 

Parcul Naţional Retezat

Retezatul se numără printre cele mai sălbatice locuri din Europa, având încă ţinuturi în care natura nu a fost cu nimic derajnată de om, iar animalele îi stăpânesc în armonie crestele şi pădurile munţilor.  Reprezentanţii Parcului Naţional Retezat oferă câteva motive pentru care rezervaţia poate fi considerată un „colţ de Rai":

Retezatul este un loc unde natura a avut mai puţin de suferit din cauza intervenţiei oamenilor.




FOTO: Marius Turc.

Aici pot fi găsite 1190 de specii de plante, peste o treime de speciile de plante din România.

Aici există 90 de specii de plante endemice, care nu mai pot fi văzute nicăieri.




FOTO: Ioan Benea Jurca.

Multe plante rare sau aflate în pericol încă mai pot fi admirate în Retezat.

Animalele îşi găsesc casă bună în pădurile şi jnepenişurile muntelui.




FOTO: Ioan Benea Jurca.

Există un echilibru între carnivore şi ierbivore, astfel încât în Retezat pot fi văzuţi urşi, lupi şi râşi dar şi capre negre, cerbi, căprioare, mistreţi, iepuri şi multe alte vieţuitoare.

Peste 185 de specii de păsări trăiesc în Retezat.

Retezatul are 80 de „ochi albaştri", cele 80 de lacuri şi tăuri în care se oglindeşte albastrul cerului.




FOTO: Marius Turc.

Cel mai întins lac glaciar din România, lacul Bucura, se găseşte în mijlocul Retezatului.

Cel mai adânc lac glaciar din România, lacul Zănoaga, se găseşte tot în Retezat.

Sunt peste 20 de vârfuri mai înalte de 2000 de metri.




FOTO: Ioan Benea Jurca.

Este locul care îi provoacă pe călători să descifreze misterul care învăluie vârful Gugu şi pe cel al aerului straniu al Tăului dintre Brazi.

Locul este, de asemenea, izvorul multor legende şi poveşti fascinante  despre flăcăi viteji, domniţe suave, haiduci cu milă faţă de cei oropsiţi, zmei înaripaţi şi dinozauri pitici.

Retezatul impresionează prin şirul vârfurilor stâncoase, înlănţuite în jurul lacurilor cristaline, şi prin peisajele alpine, ce par inaccesibile pentru om.



Vă recomandăm să citiţi şi:

Secretele marelui baraj din Retezat, ascunse 40 de ani. Oficialii americani avertizau în note confidenţiale asupra riscului unui dezastru de mediu

Marele baraj din Retezat a fost unul dintre cele mai importante proiecte energetice realizate în comunism. Statul român a cerut un împrumut de 50 de milioane de dolari Băncii Mondiale pentru a finanţa investiţia estimată la 250 de milioane de dolari, însă în notele secrete ale unor oficiali americani, proiectul era prezentat ca fiind unul extrem de dăunător pentru mediu.

Controversele pădurilor virgine din Retezat. Ce explicaţii oferă conducerea ariei protejate pentru tăierile din Parc

Parcul Naţional Retezat nu a fost ocolit de firmele care exploatează lemnul, iar adesea organizaţiile de mediu şi societatea civilă au reclamat că au avut loc defrişări în aria protejată. Rapoartele Direcţiei Silvice confirmă tăierile din fondul forestier, dar reprezentanţii instituţiei şi cei ai Parcului Naţional retezat spun că nu există motive de îngrijorare.

VIDEO Cascada spectaculoasă a celui mai adânc lac din Retezat. Cât a crescut nivelul apei de la barajul Gura Apelor

Lacul Gura Apelor din Retezat atrage un număr mare de turişti, iar unul dintre cele mai spectaculoase locuri de popas ale sale este cascada. În ultimele săptămâni, ploile abundente au făcut ca nivelul apei să crească şi să transforme astfel priveliştea din Retezat.

Paradisul schiorilor goi: imaginile de senzaţie din Retezatul anilor 1960, locul unde alpiniştii primeau botezul muntelui

O serie de fotografii realizate de pictorul Dan Vifor Pichiu, fost alpinist de performanţă, înfăţişează Retezatul anilor 1960 în întreaga lui splendoare. Unele imagini prezintă şi partea mai puţin ştiută a muntelui – locul unde puteai vedea schiori coborând goi pe pârtiile nebătătorite ale Retezatului.


România arhaică


Meşterul care face tinichigerie cu maşini de îndoit tabla vechi de un secol. „N-am nimic electric în atelier în afară de bec“









Meserie Ioan Sas se încăpăţânează să ducă mai departe tradiţia familiei şi continuă să ţină funcţional atelierul de tinichigerie deschis de bunicul său în 1920.

Strada Carpaţi din Baia Mare, judeţul Maramureş, oferă celor care o traversează sentimentul că s-au întors în timp, prin anii interbelici. Este una din cele mai vechi străzi din oraş şi face legătura între Piaţa Păcii şi strada Horea, în zona pieţei de alimente. 

Clădirile sunt vechi, iar unele dintre ele stau să se dărâme. Altele au fost, însă, renovate. Toate păstrează un parfum de oraş de epocă, cu străzi înguste şi aglomerate, cu vânzători ce îşi întind marfa în faţa casei şi îşi aşteaptă clienţii. Sunt străzi pline de culoare şi zgomot. Într-unul dintre aceste imobile există un atelier de tinichigerie, probabil printre ultimele din oraş. Clădirea unde funcţionează a fost gândită de la început ca atelier de fierărit. E formată doar dint-o încăpere, cu o sobă pentru încălzit şi spaţiu pentru maşinăriile mari şi vechi.

Înăuntru îl găsim pe meşterul Ioan Sas care lucrează de zor. A învăţat meserie de la tatăl său, care ducea mai departe moştenirea familiei. „Bunicul meu a fost aici întâi chiriaş, apoi a cumpărat clădirea. Atunci lucrau 12 oameni. El a început în 1920, când a venit din război, din prizonierat, unde a fost deţinut la italieni“, începe povestirea Ioan Sas. Din informaţiile pe care i le-a transmis tatăl său reiese că atelierul a funcţionat mereu, de când a fost deschis, cu o mică excepţie, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. 

„Tatăl meu a fost în război şi a fost luat prizonier. În ’45 s-a întors, dar între timp, băieţii, calfa şi ucenicii erau şi ei plecaţi pe front. Bunicul murise în 1944, aşa că o perioadă atelierul a fost închis“, spune bărbatul, în timp ce bate cu ciocanul într-un burlan pe care îl face pentru o bătrână ce aşteaptă în atelier. 

Măsoară, taie cu o foarfecă, apoi curbează tabla într-o maşină ca un fel de presă. La o altă maşină îi îndoaie marginile, de parcă ar face un tiv la o bucată de material. Bătrâna îl priveşte în timp ce aşteaptă şi începe să explice: „Am o căsuţă care a fost contruită acum 60 de ani. Hornul iese prin pod afară şi acum plouă direct în ţevi. I-am cerut o acoperitoare pentru ţevi, să nu plouă înăuntru“, explică ea. „Cu ocazia asta, a cerut şi un burlan nou.  Dacă tot le schimbă, să le schimbe în totalitate“, completează tinichigiul.

Ucenic de la grădiniţă

Ioan Sas a muncit alături de tatăl său mulţi ani înainte ca acesta din urmă să se stingă, iar primele lui amintiri legate de munca în atelier sunt încă de la grădiniţă. Dovadă stă o ramă atârnată pe perete în care sunt expuse mai multe fotografii cu el şi tatăl său. „Încă de când eram mic îmi plăcea să vin la tata la atelier. Era foarte mândru de mine. Veneam zilnic, îl ajutam şi aşa am învăţat meserie“, spune Ion Sas. 

Aşa se face că a îndrăgit meseria şi, după terminarea şcolii, s-a angajat în domeniu. La început, la o altă firmă, pentru că activitatea în atelier era destul de slabă. „După şcoală, tot în meseria asta m-am angajat. Nu aici, la atelier, ci în apropiere, la o altă firmă. Tata deja lucra pe mărunţişuri, reparaţii de oale - încă mai vin şi acum cu oale la reparat – dar eu lucram la o firmă, ne ocupam de lucruri mai mari. Făceam acoperişuri, lucruri mai serioase“, povesteşte el.

Obligat să cedeze atelierul, în timpul comunismului

Tot de la tatăl său ştie că în perioada comunismului, acesta a fost obligat să cedeze atelierul Cooperativei „Gutinul“, însă ulterior, după 1989, a reuşit să-l recupereze. „În anii 50, când tata lucra, i-au anulat autorizaţia şi l-au obligat să se înscrie în Cooperativa «Gutinul». El a trăit până la 87 de ani, fără să fie bolnav şi a muncit aici până în ultima zi de viaţă “, spune el. Tinichigiul ne informează că în anii ‘30 erau 7-8 fierari în oraş, fiecare cu atelier, cu oameni angajaţi. Dacă el este a treia generaţie de fierar din familie, după el, nu crede că cineva va mai duce meseria mai departe, pentru că are doar o fiică. „Acum tinerii vor bani mai mulţi, să-i obţină uşor şi să nu se murdărească pe mâini. Aici niciodată nu ne-am îmbogăţit, nu am făcut avere, dar am avut mereu un ban în buzunar“, mai spune el.

Niciun utilaj electric

Până şi dotările atelierului sunt de pe vremea bunicului său, nimic electric, nimic automat. „Maşinile de curbat sau îndoit tabla sunt vechi, de pe vremea bunicului. El le-a cumpărat. Sunt nepretenţioase. Au nevoie doar de un pic de ulei şi merg. Nu am nimic electric, decât becul. În forma asta, meseria este pe cale de dispariţie. Acum sunt aparate moderne, care fac operaţiuni complicate, dar eu fac manual totul. E mai rudimentar, dar îmi place! Dacă nu-mi plăcea, învăţam altă meserie“, concluzionează el. Lista produselor pe care le face nu e mare, dar sunt obiecte pe care rar mai găseşti un meşter care să le facă: stropitori, hote pentru bucătărie, burlane, acoperişuri pentru horn etc. Atăzi, în aceeaşi curte funcţionează şi un atelier de tăiat sticlă, după ce activitatea în atelierul de tinichigerie s-a redus şi nu a mai fost nevoie de tot spaţiul. „Spaţiul a fost mai mare, însă tata nu prea mai avea de lucru în ultimii ani, astfel că a făcut o modificare şi a împărţit spaţiul în două, iar în cealaltă jumătate funcţionează acum un atelier d tăiat sticlă“, explică bărbatul. Nici aceşti meşteşugari, însă, nu se mai găsesc foarte des.


Români adevărați, români cu suflet


Testamentul lăsat de Cornelia Maniu, sora ilustrului politician român Iuliu Maniu









Istoricul sălăjean Marin Pop a descoperit în Arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii cele două testamente ale Corneliei Maniu, sora marelui om politic Iuliu Maniu. Născută în 22 aprilie 1876, la Şimleu Silvaniei, Cornelia Maniu a ales să se apropie de credinţă şi să se dedice divinităţii, îmbrăcând straiele monahale la vârsta de 46 de ani, în urma unei viziuni. Jurămintele de ascultare, sărăcie şi castitate le-a depus abia la 60 de ani, la Dealul Ţarinei, în Bădăcin, în prezenţa episcopului Diecezei de Oradea, Valeriu Traian Frenţiu.

De-a lungul vieţii ei, „Sora Cecilia“, după cum a fost cunoscută în calitatea de călugăriţă franciscană, a ctitorit mai multe lăcaşuri de cult, printre care altarul de la Capela Liceului „Simion Bărnuţiu“ din Şimleu Silvaniei şi Capela Conacului familiei sale, la Bădăcin. Aceasta din urmă a devenit loc de pelerinaj pentru mame şi copii din tot judeţul, care mergeau acolo pentru a cere ajutor, sfaturi, mângâieri şi leacuri.

Pe lângă sfaturi înţelepte, călugăriţa îi îndemna la muncă, „le lua promisiuni de bine şi făgăduinţe de hărnicie“ şi le insufla „iubirea de oameni şi de neam“, după cum susţinea Elena Aciu, preşedinta Reuniunii Femeilor Române Sălăjene. În aceeaşi capelă, obişnuia să oficieze slujbe religioase Valentin Coposu, tatăl lui Corneliu Coposu.



Cornelia Maniu  FOTO: arhivă personală

Documente inedite descoperite în arhiva CNSAS

La un an după ce s-a călugărit, „în urma unor visuri cari îmi prezic o moarte apropiată“, după cum precizează încă din preambul, a decis să îşi scrie testamentul, „pentru evitarea oricărei neînţelegeri între erezii mei“. O copie a acestuia, datată 6 septembrie 1923, precum şi a variantei revizuite în 7 mai 1930, au fost descoperite, recent, de către istoricul Marin Pop, cercetător ştiinţific în cadrul Muzeului Judeţean de Istorie şi Artă Zalău, în Fondul Corneliu Coposu de la Arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. În opinia istoricului sălăjean, respectivele acte ar fi ajuns printre documentele lui Coposu când Iuliu Maniu l-a însărcinat pe cel denumit după Revoluţie „Seniorul“, pe atunci secretarul său politic, să organizeze arhiva familiei de la Conacul de la Bădăcin.

După Dictatul de la Viena, Corneliu Coposu a depus arhiva la Mitropolia de la Blaj, însă în timpul regimului comunist, valoroasele documente au dispărut. Unele au fost arse, altele – aruncate în râul Târnava, iar altele au devenit cornete pentru seminţele vândute de ţigănci pe stradă.

„Totuşi, se pare că anumite documente ale familiei Maniu au fost păstrate de către Corneliu Coposu, printre care şi acest testament. Exemplarul descoperit la CNSAS este o copie pe care Coposu a dactilografiat-o după manuscris, probabil prin anii ’70-’80, deoarece are introdusă noua ortografie cu «î» din «i», nu din «a». De asemenea, sunt câteva locuri în care, între paranteze, scrie «cuvânt indescifrabil», ceea ce mă face să cred că a fost copiat după manuscrisul original“, precizează Marin Pop.



L-a revizuit şapte ani mai târziu, după pierderea mamei sale, Clara, „matroana din Dealul Ţarinei“, când Cornelia devine proprietara conacului şi a terenurilor deţinute de familia Maniu. „Schimbându-se situaţia mea materială în urma trecerei la cele veşnice a scumpei, mult iubitei, în veci neuitatei mele Mamicuţe, e prudent, ca încă acum, când sunt deplin sănătoasă trupeşte şi sufleteşte să-mi arăt voinţa depe urmă, să-mi fac testamentul, ca astfel şi cea mai mică neînţelegere să fie evitată în familia noastră“, precizează ea în primele rânduri, amintind, din nou, despre visurile prin care i se prevestea că „în scurtă vreme mi se sfârşesc zilele“.

Previziunile sumbre ale Corneliei Maniu nu s-au adeverit, însă, ea fiind ultimul dintre membrii familiei care a trecut la cele veşnice – în 1956, „în uitare şi sărăcie“, potrivit istoricului sălăjean.



Cornelia Maniu şi familia FOTO arhivă personală

Iuliu Maniu, principalul moştenitor

Atât prin testamentul din 1923, cât şi prin cel din 1930, Cornelia îi lasă toată averea mult-iubitului său frate Iuliu Maniu – „Gyulucă drag şi scump“ – explicând, de altfel, motivele pentru care acesta era îndreptăţit să primească totul:

„Ştiu bine toţi fraţii că tu ai fost acela, care după moartea mult-iubitului şi neuitatului nostru tătică ai susţinut singur moşia noastră scoţând-o în nenumărate rânduri de sub licitaţii, înzestrând-o cu ziduri noi, cu plantaţiuni noi, vii, pomi, etc., plătind dările, plătind servitorime şi muncitori (...) Fiind tu – după dreptate – adevăratul proprietar, cuvine-se ca după moartea mea să poţi transcrie fără nici o piedică pe numele tău tot ce stă ori întăbulat pe numele meu în foile funduare“, scria Cornelia Maniu.



În document, ea face referire, punctual, la fiecare dintre bunurile pe care le-a deţinut: de la moşia de la Bădăcin la obiecte de cult, piane, tablouri, bijuterii, lenjerii de pat, argintărie, piese de mobilier ori cărţi. Din imensa ei avere spirituală, donează Capelei Liceului „Simion Bărnuţiu“ din Şimleu altarul din lemn sculptat, ce a fost apoi împodobit cu ornamente delicate, desenate chiar de ea şi executate de către ţăranii din Bădăcin şi Sici. „Cred că principalul motiv al acestei donaţii a fost acela că liceul îl avea ca patron spiritual pe Simion Bărnuţiu, «unchiul mare», cum îl numea, faţă de a cărui memorie, întreaga familie Maniu avea o adevărată veneraţie. De altfel, portretul acestuia era aşezat la loc de cinste în casă“, menţionează Marin Pop.

Despre Altarul Capelei, pe care l-a lucrat „în tăcere timp de un an“ şi l-a dăruit liceului, Cornelia ţinea să sublinieze că „nu-i permis să se divizeze vreodată“, nici măcar în cazul în care liceul s-ar fi desfiinţat ori s-ar fi mutat în alt oraş. În acel caz extrem, altarul îi revenea eredelui general, adică lui Iuliu Maniu.

A pus bazele unui orfelinat de fete în Şimleu

După depunerea primului testament la notarul din Şimleu, Cornelia Maniu a fost convinsă că, în urma rugăciunilor sale înălţate Domnului, a „primit îndrumări intime spre executarea câtorva lucrări“, prin care să îndeplinească porunca iubirii de aproape: „Îndrumările cari ni-se fac nouă creştinelor în general sunt: iubirea aproapelui, esercitarea carităţii faţă de semenii noştri în toate năcazurile lor“, îndeosebi ajutorarea orfanilor. Aşa se face că în 23 octombrie 1923, la Dealul Ţarinei, în Bădăcin, ea scria „Actul Fundaţional de instituire a Fondului Cornelia Maniu, pentru înfiinţarea unui orfelinat de fete în Şimleu Silvaniei“. În acelaşi scop, depunea la Banca „Silvania“ din Şimleu 1.320 de lei, spre a servi ca sumă iniţială.

Gesturile sale altruiste nu au rămas fără ecouri. În cadrul şedinţei Comitetului Reuniunii Femeilor Române Sălăjene, Elena Aciu, preşedinta asociaţiei, o cataloga pe Cornelia Maniu drept „o eroină scumpă vrednică să ne ridice cinstea, fala Sălajului şi să ne înspire nădejdi frumoase pentru viitor“, apreciind că iniţierea fondului orfanal era „o nouă dovadă de căldură imensă a unui suflet pătruns de cel mai sublim altruism“.

Şi Orfelinatul de fete din Şimleu este lăsat, prin testamentul revizuit în 1930, tot fratelui.

„L-a «contemplat» să fie sub conducerea călugăriţelor franciscane greco-catolice, dar şi-a da seama că, deşi depusese toate eforturile încă din 1923, fără ajutorul statului, ducerea la îndeplinire a acestui nobil scop se făcea foarte greu. De aceea, îl ruga pe fratele ei, pe atunci prim-ministru al României, să intervină pentru ca orfelinatul să primească jumătate din imobilul expropriat de la Liceul Minorit din oraş“, explică Marin Pop. 



„Te rog, Iuliu scump, griji de această mică Capelă ce-ţi aparţine“

În testamentul revizuit în 1930, Cornelia făcea referiri şi la Capela din Dealul Ţarinei, căreia îi spunea „Mica mea Mănistire“ şi pe care o descria cu lux de amănunte, rugându-şi fratele să aibă grijă de lăcaşul de rugăciune: „Te rog, Iuliu scump, griji de această mică Capelă ce-ţi aparţine. Nu cumva să laşi ca cineva, ori cine ar fi acea persoană, să înstrăineze cumva vr-un obiect, de cum le-am aşezat eu pe Iconostas, icoanele, astfel trebuie să fie păstrate până va suszista vreo bucăţică din ele. Cine ar ridica de acolo vre-o iconiţă sau statuie sau cu un cuvânt ori şi ce – comite un sacrilegiu, căci despoaie pe Maica sfântă de îmbrăcămintea cu care am ornat-o, am ornat-o eu după ce mi-a cerut asta. Deci, te rog, păstrează-le toate aşa, la un loc“.

Cărţile de rugăciuni, la care ţinea foarte mult, le lăsa surorii sale Elena, excepţie făcând „cea mai mult cetită“, Acatistierul, din care se rugase pentru sănătatea fratelui său, Iuliu, „în calea spinoasă a vieţii“ lui zbucimate „de salvator şi îndrumător al neamului şi Patriei“. Acest volum îi rămânea Sfinxului de la Bădăcin.

Cornelia Maniu nu uită şi de rânduielile lumeşti; astfel, pianul nou era pentru nepoata Clara Pop, măritată Boilă, iar pianul vechi, ce trebuia reparat fiindcă nu concepea ca Dealul Ţarinei să rămână „fără pian, fără muncă şi cânt peste vară“, era pentru fratele Iuliu. Strănepoatei Cornelia Boilă îi revenea ceasul de aur, ceasul antic de buzunar trebuia să ajungă la strănepoata Elena Zaharia Boilă, iar „inelul şarpele“, la nepotul de soră, Ionel Pop.

Tuturor le lăsa moştenire cu mândrie vestitele sale ştergare confecţionate după „Albumul de ţesături şi broderii naţionale“ primit în dar de la mamă. Nepoţilor şi strănepoţilor le cerea să aibă grijă de vestitele vii din Dealul Ţarinei, oferindu-le chiar şi instrucţiuni: „Purtaţi-le de grije; îngropatul regulat şi la timp a viilor, şi apoi primăvara tunsul viilor determină durabilitatea plantaţiunei. Zece ani nu-i permis a le da roadă mare. Sădiţi păduri de acăţi, căci altfel nu-ţi învinge cu păruitul sistematic“.



Cornelia Maniu, la o vârstă mai înaintată FOTO arhivă personală

Moştenire pierdută

Din păcate, în timpul prigoanei comuniste, atât Capela Liceului „Simion Bărnuţiu“ din Şimleu, cât şi Capela de la Bădăcin au fost distruse, iar obiectele descrise în cele două variante de testament s-au pierdut; unele au fost arse în curtea casei sau aruncate într-o vale din apropiere, altele au fost împrăştiate prin sat. 

Totuşi, crede cercetătorul ştiinţific, în baza informaţiilor din documentele descoperite, „ar putea fi reconstituit Conacul din Dealul Ţarinei, aflat în paragină şi tristă uitare. Sau putem măcar să ne facem o imagine asupra unei epoci idilice care a existat cândva la Bădăcin“. 

 

Vă mai recomandăm:

Campania anti-PNŢ şi procesul lui Maniu, prin ochii comuniştilor: „Maniştii“ se împotriveau „drumului nou“

Alegerile parlamentare din 1937. Cum a încercat guvernul liberal să împiedice participarea la vot a românilor din satele ţărăniste

 


România nimănui. Autorități de rahat.

Incidente in timpul discursului premierului maghiar, Viktor Orban la Universitatea de Vara si Tabara Studenteasca din Tusnad. Potrivit rador.ro, o femeie a protestat si a incercat sa fluiere fiind atacata de cativa barbati, care purtau palarii verzi si a fost evacuata din apropierea tribunei. Ulterior o femeie care s-a declarat sotia ziaristului Bayer Zsolt (un influent formator de opinie si membru fondator al partidului de guvernamant din Ungraria, Fidesz) a sustinut ca ea a eliminat-o pe protestatara pe care a jignit-o. Redactora de la Radio Romania Targu Mures Paraszka Boroka a incercat sa obtina informatii, dar ea a fost agresata verbal de catre ziaristul Bayer Zsolt, relateaza sursa citata.